|
Civilizatia contemporana īn care ne autoincludem cu placere ne ofera un spectru larg de posibilitati si optiuni. De obicei, actionam din prisma unui cod nescris cu care am fost obisnuiti, īntr-un mod cat se poate de inconstient si instinctual, desi e clar ca instinctele ne-au fost denaturate prin evolutie. Omul actual este dispus oricand sa lupte pentru a-i fi mai bine, lui si semenilor lui, dar mai mereu uita de unde a plecat. Biosistemul actual a devenit un cāmp de lupta īn care elementul uman are drept principal dusman natura. Lupta de supravietuire nu mai īnseamna sa iei din natura minimul de subzistenta, care sa permita perpetuarea grupului, ci s-a transformat īntr-o eterna cursa de distrugere constienta a spatiului vital. Este clar faptul ca omul, evoluand numeric, a avut nevoie de spatiu de desfasurare si astfel a pacatuit pe seama naturii, distrugand paduri si implicit ducand la disparitia multor specii de animale si plante, care nu aveau nici o vina clara, evident doar pe aceea de a fi stat in fata simtului de autodepasire al omului.
Omul primitiv lua din natura atat cat avea nevoie pentru supravietuire. Astazi noi facem la fel, decāt ca lasam īn mod obisnuit naturii lucruri de care ea nu are nevoie. Este mai comod sa īti lasi resturile acolo unde te-ai oprit pentru o clipa, fie ca e pe varful muntelui, fie ca e īntr-o statie de troleu, asteptānd un vehicul care si asa nu vine la timp, uitānd ca natura ne da totul, iar noi nu oferim nimic. Trocul asta inegal si incorect e doar o fuga de responsabilitate, si pe undeva o īntoarcere la elementul animal, pe care īl posedam īntr-o masura apreciabila cu totii. Mintind natura ne mintim pe noi insine ca suntem oameni. E foarte simplu sa te desfasori, sa te ascunzi de cotidian undeva pe un colt de munte sau pe un mal de rau, dar partea grea intervine atunci cand nu constientizezi ca, desi esti cel mai evoluat animal din propriul sistem biotopic, esti singurul care lasa resturi nefolositoare si cāt se poate de nocive. Parafrazānd o vorba veche Muntii nostrii aur poarta, recunoastem ca īntr-un procent covarsitor mii de metri patrati din orice forma de relief, au drept caracteristica principala o flora plina de conserve si alte resturi metalice, bidoane, hārtii, sticle de diferite marimi, resturi alimentare pe care din bucuria de a avea rucsacul mai usor la coborāre, le lasam īn grija naturii, care īn cātiva ani si asa le asimileaza.
Ar trebui sa murim putin, atunci cānd vedem o conserva contrastānd hidos cu nu stiu ce floare pe care am declarat-o cu mandrie monument al naturii. Simtul realitatii o ia razna, auzind declaratii entuziaste ale strainilor care ne viziteaza si ne lauda frumoasa tara īn care am avut norocul sa ne nastem. Degeaba ne bucuram ca la nu stiu ce cota imposibila am ridicat un refugiu sau o cabana (si īn ultima vreme si biserici, ca sa fim, se pare si mai aproape de God), daca bunul simt a disparut undeva la nivelul marii. Tara asta cu care ne māndrim tinde tot mai mult sa devina si mai frumoasa, si mai vandabila prin turism, dar nu ne temem deloc ca deja clima devine bisezionera, si nu mai e aia din povestile cu cele patru anotimpuri. Pe vremuri ne māndream cu porecla de grānar al Europei sau ca moneda noastra īn aur era egala cu un dolar prapadit. Acum lumea ne cunoaste drept tara de origine a mitului postmodern al printului-vampir Dracula sau numai ca un izvor perpetuu de hoti si tigani. Asiatici, si nu numai, vin de peste tot sa doarma macar o noapte īntr-unul dintre castelele atribuite de legenda, prin toata Transilvania, sangerosului print, pe o suma care i-ar scandaliza, cu siguranta pe bunicii nostri. Folosind un procent redus din banii respectivii am putea arata lumii cine suntem , cine sunt de fapt vampirii nostrii, sau chiar cine a fost cu adevarat lugubrul print.
Ne placem sa creem si sa perpetuam mituri, dar niciodata nu ne vedem īn lungul nasului si īn limita resurselor noastre, fie ele fizice, fie psihice. Alegem tinte gresite, de obicei scopurile noastre sunt false, facem dese confuzii īntre scopuri si mijloace, dar niciodata nu realizam ca natura e oricand dispusa sa ne ajute si sa ne īnvete. Ne iubim atat de mult, īncāt am scos alta vorba celebra prin care stipulam relatia de fratie cu padurea, cu codrul milenar, care se pare ne-a fost deseori si adapost. In curand, din legendara relatie frateasca nu va mai ramane decat povestea. Politica durutului īn cot de toti si de toate nu sa fie decāt un refugiu ideatic temporar. Sa amāni inevitabilul nu e decāt o minciuna si o prelungire a agoniei. Depinde de fiecare dintre noi cāt va mai astepta natura sa o bagam īn seama. Dupa o vreme nu o sa mai conteze si atunci va fi cu adevarat trist.
|
